19
FEBRUARIE 1876,
Probabil
o zi minunată cu un soare desăvârşit inundând pădurile şi câmpurile mustind în
seva renaşterii oglindindu-se în apele repezi şi limpezi de munte,
Probabil
o zi mohorâtă cu nori grei şi o atmosferă apăsătoare de iarnă înţepenită în
troiene de o puritate inimaginabilă, ca o luptă necontenită a contrariilor
Şi…,
liniştea cătunului a fost sfăşiată de ţipătul asurzitor şi hotărât al celui ce
avea să devină părintele sculpturii moderne.
Anii
au trecut iar copilul Brâncuşi, aidoma lui Ştefan a Petrii, a evoluat de la
fericirea nevinovată a copilăriei şi exuberanţa adolescenţei la nevoia de a
cunoaşte mai mult şi a se desăvârşi într-o meserie pe care avea să o transforme
în artă, într-o artă în care înţelepciunea profundă se întâlneşte cu Dumnezeirea.
Iar dacă „setea” sa l-a purtat pe meleaguri străine, nu înseamnă că s-a
înstrăinat de moştenirea sa, de apartenenţa la tărâmul feeric care i-a dat seva
subconştientului său excepţional şi i-a pus în mână uneltele excelenţei sale.
Şi
pentru cine nu ştie Maestrul era departe de a fi un exuberant ci un introvertit
şi un singuratic, cutreierând ore în şir malurile Bistriţei în căutarea
formelor. Şi ne-a dăruit din tot
sufletul expresia genialităţii sale afirmând „nici nu ştiţi ce vă las eu vouă”.
Iar
noi ce-am făcut ?
Nimic,
mai curând am distrus şi distrugem în continuare.
Ani
de-a rândul l-am considerat persona non grata şi nimeni nu şi-a cerut scuze,
i-am refuzat donaţia pentru considerente de o stupizenie greu de descris şi
pentru care nimeni până astăzi nu şi-a cerut oficial scuze, am suportat cu
stoicism şi fără să crâcnim când Maestrul era prezentat ca sculptor francez negându-i-se
apartenenţa la spaţiul mioritic românesc, nu i-am acordat nici măcar titlul
onorific post-mortem de membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, am
distrus şi distrugem prin neglijenţă şi indiferenţă un ansamblu arhitectural de
o valoare inestimabilă, descalificăm puţinele lucrări pe care le mai avem în
ţară pentru considerente ce denotă doar lipsă totală de respect pentru opera
Maestrului.
Şi,
la 140 de ani de la naşterea Părintelui artei moderne adoptăm o lege de un rând
care declară ziua de 19 Februarie sărbătoare naţională.
Stau
şi mă întreb de ce? Ce am făcut pentru Constantin Brâncuşi ca să îi dedicăm o
sărbătoare naţională? Cu părere de rău nu pot să afirm decât că această acţiune
este învăluită de un superficialism demn de autorităţi la fel de superficiale.
Răspunsul adoptării unui astfel de act normativ este în realitate simplu:
TREBUIA SĂ O FACEM ŞI PE ASTA.
Şi
poate unii ar fi în măsură să mă judece pentru că privesc lucrurile astfel
neînţelegând cât de „mândre” sunt autorităţile că marele Constantin Brâncuşi
este o personalitate recunoscută universal avându-şi originile în spaţiul
românesc.
Rog
doar un singur lucru:
Cei
care doresc să judece opiniile mele să citească atent cele afirmate mai sus şi
să adauge la acestea lipsa de interes pentru lămurirea aspectelor privind
moştenirea Brâncuşi (cu precizarea că în ciuda zvonurilor Constantin Brâncuşi a
fost şi a rămas cetăţean român până la decesul său din 16 martie 1957) şi
bineînţeles lipsa oricărui sprijin pentru repatrierea osemintelor (proiect care
însă nu se poate realiza fără lămurirea problemelor legate de moştenirea
Brâncuşi). Iar pentru cei care ar deschide din nou o polemică largă privitoare
la incompetenţa autorităţilor române de a se preocupa de un mormânt în care
osemintele maestrului ar fi aduse să se odihnească în pământul pe care l-a
purtat în sufletul său toată viaţa, nu le voi răspunde decât printr-un simplu „aduceţi-le
şi mai vedem pentru că nici în Franţa, la Paris autorităţile nu se implică sau
credeţi că cel ce se pretinde moştenitorul lui locuind în Canada şi încasând
drepturi patrimoniale de autor manifestă o grijă excesivă faţă de mormântul
marelui sculptor, achiziţionat din banii acestuia dar care între timp a devenit
un mormânt comun. Unde este respectul legatarilor lui Constantin Brâncuşi faţă
de rămăşiţele sale atâta vreme cât au hotărât să-l folosească pentru interesele
lor personale. În plus, nu pot să uit nici pierderea drepturilor asupra
ansamblului monumental de la Tg.Jiu de către autorităţile locale pe fondul
refuzului de a colabora cu familia sculptorului şi de a deslăşi problematica
moştenirii Brâncuşi, aceeaşi atitudine indiferentă faţă de aceştia
manifestându-se şi în continuare. Şi, ca un corolar al tuturor acestor probleme
adăugăm şi lipsa interesului achiziţionării Cuminţeniei Pământului pe fondul
folosirii unor tertipuri care în nici un caz nu fac cinste autorităţilor
române.
Deci,
vorbim de o sărbătoare naţională în adevăratul sens al cuvântului? Eu susţin că
nu …..