OMAGIU BRANCUSI - 19 FEBRUARIE 2016

19 FEBRUARIE 1876,

Probabil o zi minunată cu un soare desăvârşit inundând pădurile şi câmpurile mustind în seva renaşterii oglindindu-se în apele repezi şi limpezi de munte,

Probabil o zi mohorâtă cu nori grei şi o atmosferă apăsătoare de iarnă înţepenită în troiene de o puritate inimaginabilă, ca o luptă necontenită a contrariilor

Şi…, liniştea cătunului a fost sfăşiată de ţipătul asurzitor şi hotărât al celui ce avea să devină părintele sculpturii moderne.

Anii au trecut iar copilul Brâncuşi, aidoma lui Ştefan a Petrii, a evoluat de la fericirea nevinovată a copilăriei şi exuberanţa adolescenţei la nevoia de a cunoaşte mai mult şi a se desăvârşi într-o meserie pe care avea să o transforme în artă, într-o artă în care înţelepciunea profundă se întâlneşte cu Dumnezeirea. Iar dacă „setea” sa l-a purtat pe meleaguri străine, nu înseamnă că s-a înstrăinat de moştenirea sa, de apartenenţa la tărâmul feeric care i-a dat seva subconştientului său excepţional şi i-a pus în mână uneltele excelenţei sale.

Şi pentru cine nu ştie Maestrul era departe de a fi un exuberant ci un introvertit şi un singuratic, cutreierând ore în şir malurile Bistriţei în căutarea formelor.  Şi ne-a dăruit din tot sufletul expresia genialităţii sale afirmând „nici nu ştiţi ce vă las eu vouă”.

Iar noi ce-am făcut ?

Nimic, mai curând am distrus şi distrugem în continuare.

Ani de-a rândul l-am considerat persona non grata şi nimeni nu şi-a cerut scuze, i-am refuzat donaţia pentru considerente de o stupizenie greu de descris şi pentru care nimeni până astăzi nu şi-a cerut oficial scuze, am suportat cu stoicism şi fără să crâcnim când Maestrul era prezentat ca sculptor francez negându-i-se apartenenţa la spaţiul mioritic românesc, nu i-am acordat nici măcar titlul onorific post-mortem de membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, am distrus şi distrugem prin neglijenţă şi indiferenţă un ansamblu arhitectural de o valoare inestimabilă, descalificăm puţinele lucrări pe care le mai avem în ţară pentru considerente ce denotă doar lipsă totală de respect pentru opera Maestrului.

Şi, la 140 de ani de la naşterea Părintelui artei moderne adoptăm o lege de un rând care declară ziua de 19 Februarie sărbătoare naţională.

Stau şi mă întreb de ce? Ce am făcut pentru Constantin Brâncuşi ca să îi dedicăm o sărbătoare naţională? Cu părere de rău nu pot să afirm decât că această acţiune este învăluită de un superficialism demn de autorităţi la fel de superficiale. Răspunsul adoptării unui astfel de act normativ este în realitate simplu: TREBUIA SĂ O FACEM ŞI PE ASTA.

Şi poate unii ar fi în măsură să mă judece pentru că privesc lucrurile astfel neînţelegând cât de „mândre” sunt autorităţile că marele Constantin Brâncuşi este o personalitate recunoscută universal avându-şi originile în spaţiul românesc.

Rog doar un singur lucru:

Cei care doresc să judece opiniile mele să citească atent cele afirmate mai sus şi să adauge la acestea lipsa de interes pentru lămurirea aspectelor privind moştenirea Brâncuşi (cu precizarea că în ciuda zvonurilor Constantin Brâncuşi a fost şi a rămas cetăţean român până la decesul său din 16 martie 1957) şi bineînţeles lipsa oricărui sprijin pentru repatrierea osemintelor (proiect care însă nu se poate realiza fără lămurirea problemelor legate de moştenirea Brâncuşi). Iar pentru cei care ar deschide din nou o polemică largă privitoare la incompetenţa autorităţilor române de a se preocupa de un mormânt în care osemintele maestrului ar fi aduse să se odihnească în pământul pe care l-a purtat în sufletul său toată viaţa, nu le voi răspunde decât printr-un simplu „aduceţi-le şi mai vedem pentru că nici în Franţa, la Paris autorităţile nu se implică sau credeţi că cel ce se pretinde moştenitorul lui locuind în Canada şi încasând drepturi patrimoniale de autor manifestă o grijă excesivă faţă de mormântul marelui sculptor, achiziţionat din banii acestuia dar care între timp a devenit un mormânt comun. Unde este respectul legatarilor lui Constantin Brâncuşi faţă de rămăşiţele sale atâta vreme cât au hotărât să-l folosească pentru interesele lor personale. În plus, nu pot să uit nici pierderea drepturilor asupra ansamblului monumental de la Tg.Jiu de către autorităţile locale pe fondul refuzului de a colabora cu familia sculptorului şi de a deslăşi problematica moştenirii Brâncuşi, aceeaşi atitudine indiferentă faţă de aceştia manifestându-se şi în continuare. Şi, ca un corolar al tuturor acestor probleme adăugăm şi lipsa interesului achiziţionării Cuminţeniei Pământului pe fondul folosirii unor tertipuri care în nici un caz nu fac cinste autorităţilor române.

Deci, vorbim de o sărbătoare naţională în adevăratul sens al cuvântului? Eu susţin că nu …..

GOODBYE TO GRAVITY ....

30 Octombrie 2015 – In Memoriam ….

O noapte liniştită …. cu o încărcătură sufletească profund dureroasă pentru mine. Se împlineau 6 ani de la noaptea când propria-mi mamă s-a despărţit de această lume, cel puţin pentru moment sau cum o fi voia Celui de Sus. O linişte profundă învăluia zona … destul de profundă încât să simt durerea despărţirii ca un cuţit înfipt adânc în inimă. Iar întrebările mă năpădiseră din nou.

Şi, la un moment dat, liniştea dureroasă a fost străpunsă de sunetele stridente ale autoutilitarelor de pompieri şi salvare într-un şuvoi continuu şi dezlănţuit. Şi acel ţipăt s-a numit COLECTIV.

Ce a urmat…

OAMENI ce au lăsat totul deoparte şi şi-au angajat întreaga fiinţă în salvarea altor OAMENI. OAMENI care şi-au dat viaţa pentru a-i salva pe alţi OAMENI indiferent de consecinţe.

Dumnezeu I-a chemat la el. Dumnezeu I-a jertfit fie atunci, fie mai târziu, iar Sufletele le-au fost purificate.

Se pare că a început vremea profeţiilor … iar lacrimile profeţilor plâng pentru noi, Cei Rămaşi, pentru că pentru ei Destinul s-a împlinit.

Ceea ce însă uităm, şi observ asta din toate materialele televizate, este Laitmotivul cu încărcătură extraordinară al celor de la Goodbye to Gravity: „Pentru că ziua în care vom renunţa va fi ziua în care vom muri”. Prea puţin … Mai mult decât atât, imediat după dezastru au fost prezentate tot felul de opinii care au făcut referire la Mesajul cu încărcătură „negativă” şi „de nestăpânit” al piesei.

Trebuie să recunosc că până la ascultarea piesei în integralitatea sa m-am lăsat şi eu târâtă în astfel de raţionamente cu tentă ocultă.

Realitatea este însă cu totul alta.

Îmi aduc aminte în anii 1980 la Sala Polivalentă din Bucureşti a fost organizat un concert al unei formaţii ce avea în repertoriu un cântec care facea avea cam acelaşi mesaj, legat de libertatea de conştiinţă de la capacitatea de a decide şi de a nu se lăsa înfrânt de sistem. A fost un adevărat semnal de alarmă pentru cei ce asigurau securitatea sălii. Astăzi un astfel de mesaj nu mai reprezintă o problemă de securitate pentru că de 25 de ani Ei au reuşit să anihileze orice opoziţie printr-un sistem de învăţământ total inexistent subordonat unor interese meschine, prin taxe, impozite, împilare, salarii mici, lipsa de satisfacţie, lipsa de profesionalism, schimbarea permanentă a legislaţiei, indiferenţa autorităţilor, incompetenţă, furt, droguri şi, deasupra tuturor, CORUPŢIE. Şi totuşi ceva parese că mocneşte în sufletul nostru, iar Mesajul nu vine din partea tineretului de astăzi scârbit şi revoltat de incapacitatea autorităţilor de a-i oferi motive de a-şi pune priceperea în slujba societăţii şi de îngenuncherea părinţilor ci din partea unei generaţii ce dovedeşte încă o dată că nu se lasă doborâtă, cu un suflu senzaţional de revoltă şi cu o înţelegere profundă a faptului că numai în momentul în care v-a renunţa să se opună sistemului, VA MURI. Iar acest suflu nu vine pur şi simplu de la ei ci de la o generaţie anterioară, care a făcut faţă regimului comunist blamat, care a plecat capul dar nu s-a lăsat înfrântă, pregătind o generaţie ce reprezintă STRIGĂTUL SĂU DE DISPERARE.

Şi cu toate acestea, în toată perioada aceasta de 30 de zile de la producerea tragediei nu am auzit niciodată, când au fost prezentate imagini de la locul de pomenire, în fundal, acordurile şi versurile ce i-au însufleţit pe cei ce se aflau la locul desfăşurării concertului. S-a plâns, iar locul s-a încărcat de suferinţă dar sufletele nu s-au înverşunat iar Mesajul celor de la Goodbye to Gravity pare a se pierde în neant. Este o vorbă care spune că nu există fum fără foc numai că de această dată se pare că am avut foc iar ceea ce este mai rău, fumul s-a stins şi el.

Cei morţi ar fi revoltaţi …

Oare deja se aşterne UITAREA ?

Am urmărit entuziasmată desfăşurarea de forţe şi interviurile luate de emisiuni din Piaţa Universităţii în zilele ce au urmat tragediei dar nu am auzit pe nimeni folosind, cel puţin voalat, laitmotivul formaţiei lovită la fel de crunt: „Pentru că ziua în care vom renunţa va fi ziua în care murim”.

Revolta a fost îndreptată cu iscusinţă împotriva autorităţilor, a Corupţiei şi Guvernului României. Şi, Guvernul a căzut. Şi, ce s-a rezolvat ? NIMIC. De fapt este ca şi cum ai trata cancerul ca efect dar fără a trata cauza producerii sale. Da, este adevărat, patronii clubului se află în arest, câţiva reprezentanţi ai autorităţilor şi-au dat demisia, cei de la ISU arestaţi, atunci când au fost făcute cunoscute o serie de aspecte ale situaţiei. Şi… ?

Dacă chiar suntem convinşi că în acest moment CORUPŢIA a fost eradicată atunci chiar înseamnă că suntem IRECUPERABILI.

Cui aparţine vina ? Vina din COLECTIV este COLECTIVĂ şi aparţine unui sistem corupt, bolnav, putrezit şi mâncat de boală. Patronii Clubului nu au cerut autorizarea primarului pentru activitatea de club, autorităţile nu s-au deplasat să verifice starea lucrurilor chiar dacă ar fi trebuit să ştie că acolo se organizează spectacole cu participarea unui număr considerabil de oameni, iar cei ce ar fi trebuit să fie preocupaţi de siguranţa persoanelor în condiţiile spaţiilor cu aflux mare de oameni sunt mai interesaţi în a îşi încasa şpaga decât în sprijinirea celor ce organizează astfel de activităţi de a nu încălca legea şi a fi preocupaţi de asigurarea cadrului desfăşurării unor astfel de manifestări în condiţii care să evite astfel de tragedii. S-a vehiculat ideea că o autorizaţie ISU ar fi disponibilă abia în 9 luni de la solicitare şi numai cu costuri ce ating între 15 şi 20.000 Euro. De ce ar trebui să fie întârziată atât de mult emiterea unei autorizaţii care ar trebui să fie disponibilă de îndată ce patronul asigură respectarea tuturor normelor de pază împotriva incendiilor şi, de ce ar trebui să coste între 15 şi 20.000 Euro când autorităţile ar trebui să fie primele interesate de siguranţa persoanelor care se află în astfel de locaţii? Oare viaţa oamenilor nu este mai importantă decât costul unei astfel de autorizaţii? Oare autorităţile nu câştigă suficient pentru a se simţi obligate să participe la asigurarea unui climat de siguranţă socială ? Şi care sunt măsurile luate de autorităţi sub acest aspect? Şi care a fost răspunsul acestora? Simplu: controale ale autorităţilor care au dus la închiderea cluburilor şi a unui număr imens de spaţii cu activităţi asociate acestora şi adoptarea de dispoziţii în completarea acelora care existau de peste 20 de ani care au dus la închiderea unor alte centre de entertainment, pe fondul aceleiaşi ignoranţe totale a autorităţilor. Rezultatul : mii de oameni rămaşi fără locuri de muncă, artişti rămaşi fără locurile în care se puteau manifesta şi suflete aruncate în întuneric căci fără muzică şi fără muzică cu mesaj oamenii se vor cufunda în hăul profund al lipsei de rezonabilitate. Iar dacă privim şi mai în profunzime, lipsirea de fonduri substanţiale a bugetului de stat şi a bugetelor locale, venituri destinate tot cetăţenilor (bineînţeles atâta vreme cât nu sunt folosite haotic şi cât proiectele nu sunt împărţite firmelor de casă ale autorităţilor). AM FOST ÎNFRÂNŢI DE PROPRIA SUPERFICIALITATE.

De altfel, afirmaţiile mele sunt departe de a susţine indiferenţa patronilor dar lipsa măsurilor după tragedia din COLECTIV mă obligă să concluzionez că nimic nu s-a schimbat ba mai mult, organele reprezentantive dau din nou dovadă de total dezinteres fiind din nou evident că interesul public cu contează iar măsurile ce se adoptă sunt doar de suprafaţă, de ochii lumii ce parese că acceptă o astfel de superficialitate şi MINCIUNĂ.

REZULTAT : A CĂZUT GUVERNUL.

Şi,… ? Toţi au plecat acasă mulţumiţi. DE CE ? S-a transformat tragedia din COLECTIV într-un eveniment POLITIC? DA. REFORMATOR ? NU, şi cât se poate de răspicat.

La 30 de zile de la tragedie ne amintim şi ne plângem morţii – prieteni, copii, nepoţi … , dar unde ne este înverşunarea ?

Oare chiar am renunţat ? Oare chiar am murit ?

Poate ar trebui să auzim mai frecvent laitmotivul piesei Goodbye to Gravity „PENTRU CĂ ÎN ZIUA ÎN CARE VOM RENUNŢA VA FI ZIUA ÎN CARE VOM MURI” pentru a putea rezona şi a alege să nu murim. Dar dacă vrem ca o naţiune să moară va trebui să uităm esenţa celor întâmplate şi să tratăm o tragedie, doar ca o tragedie, doar ca o suferinţă COLECTIVĂ şi să anulăm vina autorităţilor care, prin atitudinea adoptată în continuare şi-o asumă emiţând doar edicte fără măsuri concrete, demonstrând lipsă de respect pentru cetăţenii ce reprezintă structura de bază a societăţii şi fără de care Statul nu există. Unde mai pui că prin atitudinea pe care o adoptăm practic nu facem altceva decât să alimentăm distrugerea.

Ceea ce nu trebuie să uităm astăzi, la 30 de zile de la tragedia din COLECTIV, este nu numai să aprindem o lumânare şi să-i purtăm în suflet pe cei al căror traiect în această lume a fost frânt dar, pentru a le cinsti memoria, SĂ NE AMINTIM CĂ NU TREBUIE SĂ RENUNŢĂM altfel totul a fost în zadar iar jertfa lor va fi doar ca traiectoria unei stele căzătoare.

ŞI NU AVEM VOIE …..

CAUSE THE DAY WE GIVE IN IS THE DAY WE DIE…

 Goodbye to Gravity

mesaj din partea familiei brancusi

Pe marele Constantin Brâncuşi nu îl puteţi identifica cu Dumnezeu.

Iar dacă aţi face-o, v-aţi dovedi nedemni de El iar lui, i-aţi creea o mare durere sufletească şi o mare nedreptate. Mai mult, aţi dovedi că nu l-aţi înţeles niciodată cu adevărat. Iar asta ar dovedi încă o dată cât de superficial privim operele Titanului de la Hobiţa, căci energia sa spirituală a fost prinsă în universalitatea creaţiei sale. În realitate exact acest aspect este neglijat de toţi cei ce se pretind a fi iniţiaţi în opera marelui sculptor. Iar această greşeală este frecventă fiind determinată de ignoranţa totală faţă de rădăcinile istorice şi spirituale ale poporului român. Numai cine nu cunoaşte simbolistica profundă a acelora ce sunt înaintaşii noştri, poate asocia creaţia Titanului de la Hobiţa cu simbolurile definind alte culturi străvechi. Nu putem ignora faptul că Istoria nu începe la Summer. Cunoaşterea şi studiul nu reprezintă fundamentele geniului peste acestea evidenţiindu-se informaţia genetică. Pe un fond genetic de spiritualitate profundă şi o înclinaţie înnăscută pentru desluşirea şi reinterpretarea scopurilor existenţei şi înţelepciunii materiei, cunoaşterea şi studiul au desăvârşit geniul.

Iar pentru toate acestea există un singur nume: FAMILIA

Brâncuşi a spus: „....Crează ca un Dumnezeu”.

Constantin Brâncuşi nu poate fi considerat o entitate singulară ci parte din trupul unei Familii în sânul căreia a fost născut şi de la care a primit nu numai informaţia genetică dar şi tot sprijinul necesar îndeplinirii scopului existenţei sale.

Nu ştiu cum văd şi înţeleg alţii conexiunile familiale şi nici dacă viitorul, în viaţa fiecăruia, reflectă conexiunea puternică cu locul naşterii sau al copilăriei precum şi imposibilitatea de a te rupe spiritual de ţarina din care te-ai născut şi cu care vrei să te contopeşti, în îndeplinirea scopului astral. Iar când vorbim de astfel de lucruri facem referire la universul mistic al satului românesc lipsit de tehnologie şi de binecuvântările vieţii orăşeneşti. Iar atunci când familia reprezentând nucleul de bază al universului sătesc se fundamentează pe relaţii şi conexiuni strânse şi indisolubile între fraţi şi surori, pe de o parte, şi părinţi şi copii, pe de altă parte, orice încercare de a creea breşe în sistem este inutilă. În plus, deasupra tuturor acestora tronează cu o forţă imposibil de înfrânt iubirea pură şi necondiţionată, aceea care face de neacceptat convieţuirea fără persoana iubită sau care te leagă spiritual de părinţi, pacea şi liniştea fiind găsite numai prin odihna şi contopirea în pământul unde rămăşitele umane ale familiei îşi dorm somnul de veci. Dealtfel, pentru cine a crescut şi a simţit sub tălpile goale pământul fermecat al plaiurilor gorjene, despărţirea este extrem de dureroasă, o parte din spirit rămânând agăţată şi lipsită de scop de ţarina străbună aşteptând cu nerăbdare întoarcerea „fratelui” rătăcitor, moment în care bucuria este atât de puternică încât acesta este cuprins de o linişte şi pace infinită, apropiindu-l de contopirea cu Dumnezeu.

Şi pentru a demonstra realitatea afirmaţiilor făcute, trăiri percepute şi prin experienţă proprie, este important de făcut referire şi la tradiţiile locului cu privire la înmormântarea fiilor satului „rătăciţi” pe alte orizonturi. Este bine de făcut cunoscut faptul că satul românesc împleteşte într-un mod cu totul creativ tradiţiile ancestrale cu creştinismul. Şi, aşa cum afirmam mai sus, înmormântarea fiilor satului reîntorşi pentru odihna veşnică la locul de origine, nu se realizează decât după desfăşurarea ceremonialului de primire desfăşurat înainte de intrarea în sat. Iar ceremonialul are nuanţe de bucurie.

Brâncuşi este ROMÂN şi s-a născut în Hobiţa Gorjului, un sat de o feerie mistică situat într-o zonă care si astăzi îşi mai păstrează sălbăticia peisagistică, săteanul trăind într-o comuniune perfectă cu natura, expresie de puritate spirituală, şi asupra căreia intervenţiile sale sunt practic insesizabile.

Brâncuşi s-a născut într-o familie cu şase fraţi şi o soră, iar aceştia la rândul lor au avut copii ce au născut alţi copii, şi aşa mai departe.

Este bine de subliniat şi aviz tuturor acelora ce încearcă să denatureze adevărul, că în familiile gorjene înfierile erau ceva absolut normal, iar copiii înfiaţi în noile familii erau acceptaţi cu drepturi depline alături de ceilalţi fraţi şi surori rezultaţi din căsătorie, apartenenţa la o familie nefiind afectată de lipsa legăturilor de sânge. Ori, dacă o astfel de relaţie devine puternică şi indisolubilă este inadmisibil ca legăturile de sânge să fie desfiinţate din condei, doar pentru a servi unor interese ascunse. Cu atât mai mult, nimeni nu-şi poate permite a desfiinţa descendenţa doar pe considerentul lipsei urmaşilor pe linie bărbătească, neexistând vreo dispoziţie de natură legală care să poată fi invocată în contextul susţinerii vreunei astfel de afirmaţii. În plus, afirmaţii de natura celor prezentate mai sus sunt de natură a încălca nu numai dispoziţiile legale dar demonstrează şi gravă necunoaştere a obiceiurilor şi tradiţiilor gorjeneşti. Mai mult decât atât, este bine să amintim şi faptul că tradiţia gorjeană este creatoarea unor relaţii familiale extrem de puternice cu cei botezaţi, părintele spiritual fiind liantul conexiunii dintre familia acestuia şi familia celui botezat, urmaşii părintelui spiritual fiind ţinuţi ca de un jurământ sfânt, a deveni în continuare părinţi spirituali atât pentru cei ce se căsătoresc cât şi pentru cei ce se nasc.

Este total lipsit de orice logică juridică şi de corespondent în realitate şi nu în ultimul caz, o încălcare flagrantă a tradiţiilor, a afirma că testatorul devine membru al familiei legatarului universal sau particular, în cazul în care acesta este altă persoană decât o persoană din familia testatorului. Atragem atenţia tuturor acelora ce tind spre susţinerea unui astfel de punct de vedere că patrimoniul dobândit prin testament de către un legatar ce nu are nici o legătură de sânge cu familia testatorului, nu-i dă acestuia şi dreptul de a se considera familia sa, cu drepturi depline. Testamentul nu poate şi nu trebuie apreciat ca fiind echivalentul unui act de dezmoştenire şi o rupere a legăturilor de familie dintre testator şi familia sa. Cu atât mai mult cu cât în ceea ce-l priveşte pe Titanul din Hobiţa, momentul trecerii sale în nefiinţă s-a produs într-un cadru social şi economic general ce a marcat soarta unor ţări din Europa de Est, ceea ce face imposibilă reţinerea că voinţa acestuia a fost definitivă în sensul ruperii totale de familie.

Este de datoria mea să fac cunoscut tuturor celor înverşunaţi în negarea ideii de recunoaştere a existenţei familiei Titanului de la Hobiţa că atitudinea unora dintre membrii familiei adoptată în relaţia cu regimul comunist din România cât şi faptul că Brâncuşi reprezenta tot ceea ce regimul comunist considera decadent şi ca ameninţare la adresa bunăstării poporului român, a generat un conflict deschis între cei aflaţi în relaţie directă cu marele sculptor şi conducerea statului comunist, acestora fiindu-le monitorizate mişcările şi interzise orice legături. Uşa închisă în nasul reprezentantului familiei deplasat la Paris după multe confruntări cu conducerea comunistă a Statului Român a reprezentat prima nedreptate din lungul şir al nedreptăţilor pe care această familie le-a avut de suportat şi le suportă şi astăzi.

Este memorabilă atitudinea dispreţuitoare adoptată de regimul comunist din România la momentul când Titanul din Hobiţa a pus pe masa acestuia dorinţa de a dona întreaga sa operă României, iar acesta nu avea cum să înţeleagă sau să găsească vreo justificare pentru un astfel de afront, dar comportamentul conducerii comuniste a Statului Român nu se poate fi tratat şi ca o vină aruncată asupra familiei. Supărarea marelui sculptor în privinţa familiei a fost determinată de lipsa de reacţie a acelora pe care i-a dorit lângă el, acestuia nefiindu-i accesibile o serie de informaţii cu privire la nepoata sa preferată, respectiv bunica mea, omorâtă de autorităţile comuniste în goana după ceilalţi membrii ai familiei fugiţi în munţi şi alăturându-se rezistenţei anticomuniste, în timp ce o altă nepoată era ţinută sub supraveghere iar scrisorile fiindu-i dictate, motive suficiente pentru a înfrânge şi o voinţă de fier. 

Ciudăţenia situaţiei rezidă în faptul că schimbarea regimului comunist în 1989 nu a restituit familiei Titanului de la Hobiţa dreptul de a se bucura de stima şi recunoaşterea oficială, aceasta fiind din nou marginalizată din cauza intereselor financiare, mai ales în contextul în care Fundaţia Familia Brâncuşi, constituită în anul 1991, reprezentată de sculptoriţa Maria Pătraşcu-Brâncuşi, strănepoata acestuia, s-a opus permanent unor proiecte ce aduceau atingere drepturilor morale de autor şi afectau grav opera şi amintirea acestuia. Adevărul este că şi în condiţiile în care în primii ani după schimbarea regimului cunoscuţi exegeţi ai lui Constantin Brâncuşi au recunoscut familia marelui sculptor, au sfârşit prin a-i transforma în „persona non grata”, fără nici un fel de explicaţie. Iar aceeaşi tendinţă se pare că se păstrează şi astăzi chiar dacă respectivii exegeţi nu mai există.

Este bine să concluzionăm că indiferent de punctul de vedere exprimat public al diferitelor persoane cu referire la familia Titanului de la Hobiţa, relaţia de sânge dintre acesta şi familia sa nu poate fi ruptă şi desfiinţată. Dealtfel, familia marelui sculptor există şi va exista indiferent de punctul de vedere al unor persoane iar interesul acesteia rămâne în sfera relaţiilor de sânge şi a dezvoltării unor proiecte de natură a sprijini comunitatea locală, voinţă exprimată în mod expres de-a lungul timpului chiar de către Constantin Brâncuşi. În plus, această familie a dat şi va mai da artişti, geniul Titanului de la Hobiţa putând apărea oricând prin transmitere genetică, ceea ce în cazul altora nu se va întâmpla.

Poate ne lipsesc abilităţile de experţi şi nu ne putem erija în această calitate dar ceea ce avem şi ceilalţi exegeţi nu au şi nu vor avea vreodată, este cunoaşterea profundă a spiritualităţii marelui sculptor, calitate ce nu poate fi dobândită decât prin sânge şi informaţie ancestrală.

Şi apoi, cine poate apăra mai bine spiritualitatea Titanului de la Hobiţa decât Familia iar acesta este un fapt pe care nimeni nu ni-l poate lua.

Maria Luminiţa Mincu Pătraşcu-Brâncuşi

Preşedinte al Fundaţiei Familia Brâncuşi

OMAGIU lui Jean Brancusi

Venim pe rând şi plecăm pe sărite

OMAGIU

Lui Jean Brâncuşi

         Spunem: O VIAŢĂ AVEM ..... Dar nu respectăm niciodată acest precept şi nu ne bucurăm niciodată suficient de clipele trăite pe acest Pământ, alături de cei dragi. Mi-e greu să cred că nu mai este şi că de azi înainte de câte ori voi veni la Peştişani nu voi mai avea ocazia să-l întâlnesc, să-i fac cu mâna din pridvorul casei şi nici nu voi mai avea ocazia să îl provoc la discuţii pe tema Brâncuşi. Nu ştiu în ce măsură suntem sau nu rude, dar este mai puţin important pentru că Jean a fost persoana al cărei spirit a fost atât de activ şi de profund încât la revenirea în satul natal al mamei mele, a reprezentat sprijinul viu şi mi-a redat încrederea că nu eram singure şi că eram bine venite acolo unde alţii afirmau că nu aveam ce căuta.

         Am citit tot ce a apărut pe net şi am sesizat permanent că toţi, fără deosebire, s-au simţit nevoiţi a sublinia faptul că a fost consilier PDL.

         Este oare important ?

         Este oare cuvântul de ordine atunci când vorbim de Jean Brâncuşi, sau este prietenul nostru drag pentru care fiecare dintre noi are un cuvânt de stimă şi o umbră de regret şi care poate, într-un context sau altul îi datorează câte ceva?

         În nici un caz.

Jean Brâncuşi era omul plin de viaţă, trăindu-şi viaţa din plin şi la cote maxime, prietenul tuturor, profund cuprins de ataşamentul faţă de cauza Brâncuşi pentru care motiv între noi mai existau şi momente mai tensionate. Nimic rău însă. Atitudinea sa total lipsită de încredere faţă de proiectele mele nu făcea altceva decât să mă îndârjească, în dorinţa de a demonstra tuturor şi lui că se poate. În reamintesc cu profundă plăcere momentele de discuţii contradictorii dintre el şi mama mea. Iar azi, despărţirea de Omul Jean Brâncuşi mă întristează adânc şi îmi reaminteşte cât sprijin moral a reprezentat  şi cât de apropiată m-am simţit de el atunci când mi-am întors mama la obârşie, în locul pe care alţii i l-au refuzat ca recunoaştere.

Este tot atât de dureros pe cât este de greu de înţeles.

Pe această cale, SINCERE CONDOLEANŢE, familiei.

Zbuciumul lor în trecerea scurtă prin viaţă s-a sfârşit dar energia lor creatoare va continua să existe în noi, cei care sinceri i-am iubit şi preţuit chiar dacă uneori am uitat să apreciem prezenţa lor.

ADIO, drag prieten  !!!

Luminiţa Brâncuşi