OMAGIU BRANCUSI - 19 FEBRUARIE 2016

19 FEBRUARIE 1876,

Probabil o zi minunată cu un soare desăvârşit inundând pădurile şi câmpurile mustind în seva renaşterii oglindindu-se în apele repezi şi limpezi de munte,

Probabil o zi mohorâtă cu nori grei şi o atmosferă apăsătoare de iarnă înţepenită în troiene de o puritate inimaginabilă, ca o luptă necontenită a contrariilor

Şi…, liniştea cătunului a fost sfăşiată de ţipătul asurzitor şi hotărât al celui ce avea să devină părintele sculpturii moderne.

Anii au trecut iar copilul Brâncuşi, aidoma lui Ştefan a Petrii, a evoluat de la fericirea nevinovată a copilăriei şi exuberanţa adolescenţei la nevoia de a cunoaşte mai mult şi a se desăvârşi într-o meserie pe care avea să o transforme în artă, într-o artă în care înţelepciunea profundă se întâlneşte cu Dumnezeirea. Iar dacă „setea” sa l-a purtat pe meleaguri străine, nu înseamnă că s-a înstrăinat de moştenirea sa, de apartenenţa la tărâmul feeric care i-a dat seva subconştientului său excepţional şi i-a pus în mână uneltele excelenţei sale.

Şi pentru cine nu ştie Maestrul era departe de a fi un exuberant ci un introvertit şi un singuratic, cutreierând ore în şir malurile Bistriţei în căutarea formelor.  Şi ne-a dăruit din tot sufletul expresia genialităţii sale afirmând „nici nu ştiţi ce vă las eu vouă”.

Iar noi ce-am făcut ?

Nimic, mai curând am distrus şi distrugem în continuare.

Ani de-a rândul l-am considerat persona non grata şi nimeni nu şi-a cerut scuze, i-am refuzat donaţia pentru considerente de o stupizenie greu de descris şi pentru care nimeni până astăzi nu şi-a cerut oficial scuze, am suportat cu stoicism şi fără să crâcnim când Maestrul era prezentat ca sculptor francez negându-i-se apartenenţa la spaţiul mioritic românesc, nu i-am acordat nici măcar titlul onorific post-mortem de membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, am distrus şi distrugem prin neglijenţă şi indiferenţă un ansamblu arhitectural de o valoare inestimabilă, descalificăm puţinele lucrări pe care le mai avem în ţară pentru considerente ce denotă doar lipsă totală de respect pentru opera Maestrului.

Şi, la 140 de ani de la naşterea Părintelui artei moderne adoptăm o lege de un rând care declară ziua de 19 Februarie sărbătoare naţională.

Stau şi mă întreb de ce? Ce am făcut pentru Constantin Brâncuşi ca să îi dedicăm o sărbătoare naţională? Cu părere de rău nu pot să afirm decât că această acţiune este învăluită de un superficialism demn de autorităţi la fel de superficiale. Răspunsul adoptării unui astfel de act normativ este în realitate simplu: TREBUIA SĂ O FACEM ŞI PE ASTA.

Şi poate unii ar fi în măsură să mă judece pentru că privesc lucrurile astfel neînţelegând cât de „mândre” sunt autorităţile că marele Constantin Brâncuşi este o personalitate recunoscută universal avându-şi originile în spaţiul românesc.

Rog doar un singur lucru:

Cei care doresc să judece opiniile mele să citească atent cele afirmate mai sus şi să adauge la acestea lipsa de interes pentru lămurirea aspectelor privind moştenirea Brâncuşi (cu precizarea că în ciuda zvonurilor Constantin Brâncuşi a fost şi a rămas cetăţean român până la decesul său din 16 martie 1957) şi bineînţeles lipsa oricărui sprijin pentru repatrierea osemintelor (proiect care însă nu se poate realiza fără lămurirea problemelor legate de moştenirea Brâncuşi). Iar pentru cei care ar deschide din nou o polemică largă privitoare la incompetenţa autorităţilor române de a se preocupa de un mormânt în care osemintele maestrului ar fi aduse să se odihnească în pământul pe care l-a purtat în sufletul său toată viaţa, nu le voi răspunde decât printr-un simplu „aduceţi-le şi mai vedem pentru că nici în Franţa, la Paris autorităţile nu se implică sau credeţi că cel ce se pretinde moştenitorul lui locuind în Canada şi încasând drepturi patrimoniale de autor manifestă o grijă excesivă faţă de mormântul marelui sculptor, achiziţionat din banii acestuia dar care între timp a devenit un mormânt comun. Unde este respectul legatarilor lui Constantin Brâncuşi faţă de rămăşiţele sale atâta vreme cât au hotărât să-l folosească pentru interesele lor personale. În plus, nu pot să uit nici pierderea drepturilor asupra ansamblului monumental de la Tg.Jiu de către autorităţile locale pe fondul refuzului de a colabora cu familia sculptorului şi de a deslăşi problematica moştenirii Brâncuşi, aceeaşi atitudine indiferentă faţă de aceştia manifestându-se şi în continuare. Şi, ca un corolar al tuturor acestor probleme adăugăm şi lipsa interesului achiziţionării Cuminţeniei Pământului pe fondul folosirii unor tertipuri care în nici un caz nu fac cinste autorităţilor române.

Deci, vorbim de o sărbătoare naţională în adevăratul sens al cuvântului? Eu susţin că nu …..